Îmbătrânirea populației și efectele ei sociale
AMASE – O abordare multidimensională a excluziunii sociale și consecințele pentru starea de sănătate a vârstnicilor. Proiect implementat de către Institutul de Cercetare al Universității din București (ICUB), Norwegian Social Research (NOVA) – un centru de cercetare al Universității Metropolitane din Oslo (OsloMet) și Institutul Național de Cercetare în domeniul Muncii și Protecției Sociale (INCSMPS).
Impactul îmbătrânirii populației va fi evident nu numai asupra sistemului de pensii ci și asupra sistemului de sănătate, de îngrijire, asupra pieței forței de muncă și finanțelor publice. Soluțiile identificate până acum la nivel european țin de politicile de îmbătrânire activă care încearcă să ajute oamenii să rămână activi și independenți pe măsură ce îmbătrânesc și să contribuie, atunci când e posibil, la economie și societate. Aceasta înseamnă extinderea vieții de muncă în paralel cu o protecție socială adecvată și, acolo unde este necesar, pensii suplimentare. Aplicarea acestor principii în România este problematică deoarece există o serie de provocări care ar trebui depășite.
Există o problemă a solidarității intergeneraționale. Actualele cohorte de vârstnici au fost, în cea mai mare parte, avantajate comparativ cu generațiile active de acum: au avut biografii relativ standardizate, marcate de acces relativ ușor la educație, sănătate, locuire, piața forței de muncă. Acum beneficiază de pensii care, deși nu sunt întotdeauna acoperioare pentru nevoile lor, le mențin deasupra pragului sărăciei și asigură o securitate importantă la vârsta a treia.
Generațiile mai tinere au avut de întâmpinat pe parcursul vieții provocări mai importante în a-și construi o viață bună, iar biografiile lor au fost marcate de multe schimbări și provocări în relația cu sistemul educational, de sănătate, atunci când au încercat să își rezolve problema locuirii, dar și pe parcursul vieții de muncă. De exemplu, o traiectorie a vieții de muncă marcată de schimbări dese ale locului de muncă, cu perioade de șomaj, se va traduce la vârsta a treia în drepturi diminuate de pensie și o calitate a vieții scăzută la bătrânețe. Cel mai probabil, aceste generații vor fi nevoite să lucreze până la vârste înaintate acolo unde va fi posibil.
Starea de sănătate a populației este problematică și este o piedică în calea unei eventuale măriri a vârstei de pensionare. Într-un an de pandemie, România a înregistrat o scădere a speranței de viață cu un an, ceea ce înseamnă pierderea unei decade de progres în acest domeniu. Ar mai fi de adăugat aici și prevalența mare a bolilor cronice în populație.
Politicile actuale pun în legătură piața forței de muncă și sistemul de pensii, încercând să găsească un echilibru între populația care contribuie la bugetul pensiilor și beneficiarii acestuia. Preluarea parțială a plății pensiilor de la bugetul de stat nu este sustenabilă și nu poate funcționa decât ca soluție de avarie. Creșterea forței de muncă cu ajutorul migrației este un alt tip de încercare de rezolvare a dezechilibrului pomenit mai sus. Mărirea vârstei de pensionare poate avea în condițiile României un success limitat ce depinde și de oferta de locuri de muncă care ar trebui adaptată necesităților unei astfel de forțe de muncă îmbătrânite.
Îmbătrânirea populației implică o adaptare a societății la nevoile vârstnicilor. Aceasta presupune servicii adecvate și sustenabile prin investiția în îngrijirea preventivă, reabilitare, spații prietenoase pentru vârstnici, modalități variate de acordare a îngrijirii potrivite pentru nevoile și abilitățile vârstnicilor. Acestea pot conduce la crearea de noi locuri de muncă în sectorul de îngrijire, în domeniul tehnologiei de sprijin (assistive technology) și chiar în bunuri și produse special proiectate pentru vârstnici.
Companiile vor fi nevoite să adapteze locurile de muncă la cerințele și nevoile unei forte de muncă de muncă îmbătrânite, de la transformarea spațiilor de lucru și până la facilități care țin de flexibilizarea programului, crearea unor poziții care să ia în considerare experiența și abilitățile lucrătorilor vârstnici, eforturi de depășire a ageismului și discriminării la locul de muncă.
Modelul de îngrijire în țara noastră se bazează în mare măsură pe familie în condițiile în care serviciile, atât cele pentru copii, cât și cele pentru vârstnici, sunt puțin dezvoltate. Oamenii resimt o mare responsabilitate de a avea grijă de părinții în vârstă și există o percepție negativă asupra serviciilor de îngrijire de termen lung. Ele sunt privite ca un eșec al familiei de a-și îndeplini datoriile de îngrijire. Aceasta înseamnă o povară extrem de greu de dus pentru generațiile active, și ea se traduce în resurse de timp, financiare, efort de personal care confiscă uneori viața celor care acordă îngrijire, în special categoria 35-45 de ani.
În mod normal, dezvoltarea unor servicii medico-sociale de calitate pentru vârstnici ar însemna creșterea încrederii în această soluție și o ușurare a sarcinilor de îngrijire care de cele mai multe ori împovărează familiile până la limita suportabilității. Însă această dezvoltare întârzie, iar România nu a reușit să creeze soluții instituționale potrivite până în acest moment. În timp ce în țările occidentale eforturile sunt de a crea condiții pentru îmbătrânirea acasă (ageing in place) cu spații prietenoase pentru vârstnici și servicii la domiciliu în paralel cu o deinstituționalizare a îngrijirii, țara noastră încă nu are o linie definitorie de dezvoltare și are o acțiune de tip reactiv la evoluții, fără o viziune clară în domeniu. Din păcate, persoanele de vârsta a treia au la dispoziție un orizont de timp limitat, iar sprijinul de care au nevoie trebuie acordat acum, în paralel cu o gândire pe termen lung pentru viitoarele generații de vârstnici.
Întregul material poate fi accesat aici: